Reportaj despre pantofii roşii ai Anei
Ana va avea douăzeci
de inele pe deget.
cel dintâi i-a fost pus când avea vreo trei luni
lumea era pe atunci lapte dulce
şi-ncăpea într-un sân.
de spitalul cel mare îşi aduce aminte şi-acum
i-au dat voie să hrănească o pasăre
îi punea firmituri pe pervaz
dimineaţa i se recolta sânge îi spuneau că-l vor da fluturilor
Ana fluturii sunt plăpânzi şi prea albi
au nevoie de roşu pe aripi
era vară toţi îi aduceau îngheţată
numai mama se făcuse deodată
mai tăcută decât păpuşile ei
pe urmă a învăţat să-şi facă singură ceaiul
să spună o rugăciune înainte de somn
să strângă masa să scrie compuneri
să nu uite că ziua cuprinde o noapte o dimineaţă amiaza
şi tabletele din cutia de plastic
la paisprezece ani i s-a spus o poveste
despre stelele care curg în fântâni
să se scalde puţin
doar puţin
în noaptea aceea mama ei a ridicat o biserică s-a închis între ziduri apoi i-a dat foc.
Ana n-a aflat niciodată.
mama Anei coase rochii de mireasă
voaluri atlazuri organza şi perle
în fiecare zi îşi coase câte una pe inimă
rupe capătul aţei cu dinţii şi-l înghite
stomacul ei e un ghem
pe care-şi ascut pisicile ghearele
astăzi mama o să-i cumpere tort
douăzeci de garoafe
şi pantofii roşii pe care i-au văzut în vitrină
îi va cânta la mulţi ani va deschide o sticlă cu vin
la noapte va strânge paharele
şi se va preface-n lupoaică
să strivească iar cerul în colţ
Gravură rupestră cu femeie şi măr
taxiul pornise radioul torcea un refren din anii optzeci
şoferul vorbea despre drumuri
în gând mângâiam umbra mâinilor tale
apoi umbrele umbrei apoi
m-am întors să te văd
era numai oraşul
venind după mine târâş
când mă gândesc la tine
intră atâta lumină încât mă prefac într-o pasăre
apoi în femeia ce-ţi poartă toţi pruncii
sub cercul de fier
întinde mâna atinge-mă
timpul pocneşte în vintrele mele
ca un pepene copt
ştii noi doi am putea scrie lumea de la primul cuvânt
am rostogoli noaptea până s-ar face bulgăr de sare albastră
din mijlocul lui un peşte cu solzi aurii ar sări
în braţele tale
s-ar lumina tot cerul dorinţelor
ce facem cu lumea aceasta? m-ai întreba suflându-mi păpădia amiezii din păr
fă-o măr ţi-aş răspunde să-l muşcăm cu foame şi dragoste
cu foame şi dragoste
până la sâmbure
uneori te visez
când mă trezesc tăcerea mă strânge
ca o frânghie udă intrată în carne
atunci întorc noaptea pe dos şi urlu
fericită în ea
ca într-o peşteră.
Ce poţi să faci într-o primăvară perfectă
poţi traversa piaţa din centrul oraşului gândindu-te la visul de ieri
se făcea că de-a latul pereţilor melci uriaşi alergau
ca-ntr-o cursă de struţi
te-ai ridicat
aerul îţi ardea cerul gurii
pe tavan
şerpuia un fir de lumină
cât un ştreang mătăsos
poţi să mergi cu autobuzul fără o destinaţie clară
să numeri puştoaicele cu piercing în buză
la fiecare semafor prins pe roşu
să repeţi că moartea e un fel de soră mai mare
broker de succes pe Wall Street
să-ţi aşezi palma transpirată pe geam şi să te bucure urma lăsată
alături un bătrân cu zâmbet miop
să-ţi numere nasturii bluzei
va fi minunat.
orice om poate fi o ascunzătoare perfectă
nu trebuie decât să-nchizi ochii şi să crezi că-l iubeşti
până uiţi că nu eşti decât o întâmplare absurdă
un fel de ninsoare căzută la tropice
până ce întunericul adormit cu o mână-ntre pulpele tale
va semăna cu George Clooney
ori cu Al Pacino dansând
în Parfum de femeie.
Urâtă şi liberă. cursa de şoareci
în oglindă un chip care-şi schimbă culoarea
cu fiecare fum tras în piept
cu fiecare ceas de nesomn
la picioarele patului meu
un cotor de măr
o carte
şi-un câine covrig
sunt urâtă şi liberă.
nici moartea nu mă recunoaşte acum
îi pun piedică
şi nici nu clipeşte.
bărbaţii sunt proşti. o urâtă
e un talisman norocos
căruia nu-i vor şti niciodată puterile.
o piatră pe care îşi pot ascuţi armele
înaintea marii vânători.
cuierul în care îşi pot atârna
haina cu furtună cu tot. o epifanie din cioburi şi petice.
e glonţul ce ricoşează totdeauna
în inimă.
întind libertate pe pâine.
încet.
ca şi cum aş pune otravă într-o cursă de şoareci.
Duminica nu ploua niciodată
intri în baie îţi măsori din priviri trupul gol doar o mână de carne sub care te strângi ca hârtia în foc. degetele nişte pui jucăuşi mâna trăind departe de tine şi aproape de lucruri. te-ntinzi. auzi cum se macină sângele pentru o clipă te-ntrebi ce gândeşte zăpada între fălcile soarelui.
de mult nu mai vorbeşti despre moarte. o taci. sapi liniştea ca un câine după osul ascuns. când erai copil alţi copii îţi spuneau că numai dorinţele pe care le ţii în secret se-mplinesc. azi e duminică nu ai nimic de făcut. de la un timp libertatea ia formă de pumn închizi ochii şi aştepţi lovitura.
nu-ţi aminteşti nicio rugăciune. odată ştiai una cu îngerul. mai spuneai Tatăl Nostru şi te întrebai dacă-ţi va aduce sandale când va fi să coboare din cer. ori o carte cu poze lucioase. duminica mirosea a tămâie naftalină şi vin. duminica nu ploua niciodată.
oglinda te muşcă pereţii te zgârie durerea se umflă sub piele cât un şarpe sătul. arunci tot îi faci loc eşti un balon te înalţi văzută de sus eşti numai o virgulă într-o frază lipsită de sens.
Lecţia despre plutire şi gol
să considerăm că ne naştem cu toţii la ora amiezii
într-o zi sclipitoare de vară
pe o planetă
de păpădie
unde orice frică s-ar fi ridicat înspre ceruri
ca un parfum
de smirnă şi crini.
să presupunem că nu ne rămâne altceva de făcut
decât să trăim fericiţi
să ne iubim să facem copii plutitori să împletim coşuri
în care peştii s-ar arunca singuri
unde păsările şi-ar face de bunăvoie cuibare
că aici vom desemna prin sufragiu
un dumnezeu dinamic & cool
oferindu-i pentru necesare întrupări periodice
o scară luuuungă
de păpădie.
şi totuşi
la un moment dat
va strănuta cineva.
e inevitabil.
şi-n cea mai bună lume posibilă
omul simte nevoia
să împingă lumina ceva mai încolo
la drepta
sau stânga
după cum îi apăsă
umbra pe inimă.
E sărbătoare / sunt fruct şi plutesc
în duminica asta
aş putea să urc într-un pom şi să fluier
visând că plutesc spre pământ
ca un fruct viermănos
nu ştiu
cât mai e până mâine
poate o toamnă poate un strigăt
poate un zid prin care să treci
plouă
plouă cu miez auriu de uitare
dragostea mea
Contre-jour
era momentul să facem un salt în afara luminii
să bem un ceai să tăcem împreună
suntem singurii vii de pe strada aceasta
în curând n-o să ştim
să-i mai spunem căderii pe nume
vom fi un strigăt cu încetinitorul
o piele de şarpe
cu frâuri de vânt
ne coacem în frica de viaţă
ca într-o măciulie de mac.
Mult mai Înalt
să ne ascundem
în spatele grădinilor noastre era cimitirul bătrânilor
avea iarbă aspră şi vişini cruci strâmbe de lemn
bujori şi-o biserică
unde se mai rugau doar lilecii
uneori trecea Dumnezeu pe acolo să culeagă sunătoare
si fragi
să ne ascundem spunea Danu poate-l vedem
trebuie să fie înalt mai înalt decât tata
vântul îmi croşeta dantele din păpădii pe rochia scurta
eram desculţă aveam
genunchii umezi ca muşuroaiele de furnici
părul mi-l împletise bunica murmurând
acelaşi cântec
niciodată până la capăt
cât semeni cu maică-ta zicea
ai ochii ei
eu mă uitam pe furiş la tabloul alb-negru
aşezat lângă geam
dacă eşti cuminte duminica asta mergem la bâlci
spusese bunicul aprinzându-şi ţigara
sunt scrâncioburi şi vată de zahăr pe băţ
tremuram în iarba înaltă ai mei începuseră să mă strige
Adinaaa Adinaaaa
ecoul foşnea printre crengi printre cruci
îi răspundea inima locului izbindu-se de colţul seninului
dacă nu or să tacă or să îl sperie pe Dumnezeu
atunci Danu mi-a arătat graurul îşi lustruia penele
sus pe clopotniţă
vezi a venit a venit
ţi-am spus eu că e mai înalt decât tata
Scrisoare despre treceri
când te vei întoarce vei găsi aceste cuvinte
poate pasul tău va fi altul atunci poate soarele mai iertător
cu cei singuri
nu există zile aidoma cum nici iubiri născute din aceeaşi mirare
nu poţi şti în ce cuib îţi vor adormi peste noapte umbrele seceta
(hei trece un vânzător de lumină şi mă strigă pe nume
nu am mărunt omule spun doar secunda aceasta
călătoare pe creasta potopului)
:
cea mai îngustă e puntea arcuită spre moarte
pe acolo nici sfinţii
nu pot merge alături.
Alteritate
inimii mele
îi cresc degete
caută oameni
se aruncă în ei
ca într-o suliţă
Simptom
de la o vreme
sângerez litere
unde mi-e pământul din carne?
Aşteptare
moartea
se îmbracă încet
cu mâinile mele
mai e un nasture
de încheiat
nu căuta aici poezie
tu dormi
împăcat
umărul tău răspândeşte lumină
între noi tot trecutul
jucărie de pluş
şi liniştea asta îmi trece prin inimă
ca un tren cu ferestrele sparte
Anotimpul promis
ninge din plin. dimineaţa aleargă pieziş prin oraş
ca un iepure prins între faruri.
sunt singurul om care nu se grăbeşte.
merg să uit. merg să scutur
buzunarul cu morţi.
printre claxoane şi scrâşnet de frâne,
se-ndreaptă spre mine bătrânul din vis,
cu aceeaşi căciulă de miel brumăriu
îndesată pe frunte.
pe urmele sale, un copil îşi croieşte cărare.
timpul se face un bulgăre greu, mă izbeşte în piept, se sfărâmă.
la semafor s-a aprins becul verde, traversez ca pe-o punte
clătinată de vânt. şi merg mai departe.
nu tălpile mele mă poartă,
sunt palmele celor uitaţi sub pământ.
mi s-a spus că există o vreme în care greşeala îşi macină zimţii.
vine atunci un duh al iertării să-ţi cureţe ochii
şi clipa se face cuib cald,
numai bun să adormi îndoiala,
să-ţi îngropi jumătatea pustie
ca pe-o pară domnească, în fân
dar astăzi
nu vreau să mă mint. mă privesc în toţi trecătorii.
caut un loc de unde să-ncep
să mă sfâşii.
Capcana
prin tăcerea aceasta,
numai umbra iubirii
se mai strecoară
întrebând de noi.
uneori ne-ntâlnim,
ca doi orbi,
condamnat fiecare
la un alt întuneric.
în rest,
aceeaşi noapte clară,
fără muguri.
Fugara
sunt o femeie aproximativ ok.
un pic drăguţă, un pic neînţeleasă, un pic
din fiecare amănunt al vieţii. în general,
lucrurile cu adevărat importante
vor să se lase întrezărite-n cuvinte
doar atunci când plutesc, delicat,
pe deasupra unei pene de gâscă. de aceea,
prefer oscilaţiile
şi evit contrastul acut.
probabil de aceea ceva intangibil rămâne
în jurul fiecărei întâmplări. ceva între zbor şi atingere, între
plenitudine şi descătuşare. alerg
de la sevă spre mireasma de fruct,
de parcă mi-e teamă să sfâşii, de parcă
o parte din mine îşi caută fapta
iar cealaltă parte, uitarea.
visez uneori, cum oricine visează,
la confluenţa dintre nord şi sud.
dar ceva se deşiră, timpul clipeşte difuz
ca uvertura unei simfonii abia îngânate-n surdină
sunt o femeie valsând în ambiguu
şi totuşi iubesc acest ritm. atunci
lumea se-mbracă în culori insolite şi orice poveste
începe să-şi lege candoarea de mirt a minunii. trăiesc
între soarele verii şi noapte
ca un copil fugit pe ascuns de acasă.
Lasă un comentariu